Patima mândriei și tămăduirea de aceasta în scrierile Sfinților Părinți.

Patima mândriei și tămăduirea de aceasta în scrierile Sfinților Părinți.

                                                                              Pr.Rotariu Constantin

     În primul volum al Filocaliei, Antonie cel Mare în învățăturile sale despre viața morală a oamenilor afirmă că ,,oamenii se socotesc raționali” , dar, continuă el ,,pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului,iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali. Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-i placă.”[1]  

      Mândria – oare este vreun om pe Pământ care să nu o fi întâlnit?

Mândria este unul din cele șapte păcate capitale, păcat ce este trecut cu vederea de cele mai multe ori, dar care are efecte negative asupra mântuirii omului. Mândria este păcatul strămoșesc, și a constat pentru om, cât și pentru diavol, în autoîndumnezeire, în revendicarea pentru sine, a unei autonomii absolutiste și în voința de a se dispensa de Dumnezeu; în pretenția de a socoti ca proprii calitățile sale, în căutarea unei slave numai pentru sine, făcând din eul propriu un centru absolut și în afirmarea propriei superiorități.[2]

Sfinții Părinți nu încetează să spună că este cea mai rea dintre toate patimile:„Fii cu luare-aminte la iubirea de sine, maica răutăților, care este iubirea nerațională a trupului. Caci vădit este că din ea se nasc cele dintâi cugete pătimașe: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte, care își au prilejul din așa-zisa trebuință neapărată a trupului. Din ele se naște toată lista patimilor. Deci se cuvine a lua aminte și a lupta împotriva ei, cu multă trezire, căci pierzându-se aceasta, vor pieri împreună și toate gândurile ce apar din ea.”[3]

Mândria este o ,,inflamaţie” a sufletului spune Sf. Ioan Gură de Aur  rădăcină şi izvor a toată păgânătatea, culme a răului, patimă care îl face pe om unealta diavolului şi îl supune la aceleaşi pedepse cu a îngerului căzut. Patima mândriei nu lasă nici o virtute să se statornicească în sufletul omului şi să-şi facă lucrarea mântuitoare. Ca exemplu, Sfântul dă parabola despre vameş şi fariseu (Luca 18, 9-14) şi zice: „Fariseul, care postea de două ori pe săptămâna, nu era oare drept? Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi (Luca 18,11). Adeseori, omul cu conştiinţa curată cade în mândrie, şi dacă nu-l vatămă păcatul, îl vatămă mândria.”Mândria îl lipseşte pe om de nădejdea mântuirii. Viaţa duhovnicească a creştinului trebuie să fie însoţită de cunoaşterea de sine şi de cunoaşterea propriei neputinţe - pe când mândria îl lipseşte pe om de vederea duhovnicească şi de această cunoaştere. Cu atât mai mult îl împiedică să-L cunoască pe Dumnezeu.

Sfântul Ioan dă acestei patimi pierzătoare următoarea definiţie: „A te socoti mai bun decât semenii tăi e mândrie.” El spune că este semnul prin care se deosebeşte o minte mărginită şi un suflet lipsit de nobleţe. El crede că păcatul mândriei este mai rău decât curvia şi explică: „...fiindcă, deşi curvia este un rău care nu poate fi dezvinovăţit, dar cel puţin unii mai pot spune că au fost biruiţi de dorinţă, pe când trufia nu are nici o pricină firească.” Sfântul spune, de asemenea, că este mai bine să fii prost decât mândru. Prostia este un rău doar pentru prostul însuşi, pe când mândria este o plagă şi pentru ceilalţi.

Mândria poate acţiona într-un mod subtil, pe care omul lipsit de experienţa vieţii duhovniceşti nu-l observă. De pildă, ea se manifestă indirect atunci când cel cu pricina nu poate răbda îngâmfarea  altui om bolnav de mândrie. Această patima îşi are obârşia în necunoștinţa de Dumnezeu. Afirmând aceasta, Sfântul explică: „Cine-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum trebuie El cunoscut, cel care ştie cât de mult S-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, nu se va mândri, ci se va mândri cel ce nu ştie asta.

Sursele mândriei pot fi, de asemenea, cunoştinţele şi darurile neînsoţite de dragoste. De pildă, pe timpul Sfântului Apostol Pavel, creştini Bisericii din Corint se mândreau unul faţă de altul cu harismele lor duhovniceşti şi se întreceau în cunoştinţe filosofice. Mândria care le îmbolnăvise sufletele a pricinuit numeroase neorânduieli în Biserică. Patima mândriei nu cunoaşte saţ şi nu poate fi niciodată satisfăcută. „Dacă cel mândru ar vedea ca împăratul i se pleacă umilit şi stă cu frică înaintea lui, nici atunci nu ar fi mulţumit, ci şi mai mult s-ar aprinde.” O hrană pe care mândria şi-o doreşte în chip deosebit este „stăpânirea şi mărirea domniei”.

În lupta cu mândria, creştinul trebuie să se înarmeze cu virtutea opusă acestei patimi, şi anume cu smerenia, pe care înmulţind-o prin nevoinţe, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh, va putea birui trufia şi se va putea îmbogăţi cu multe alte virtuţi.[4] În viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul fiind ,,maica patimilor”[5], de unde rezultă că trebuie să fim cu luare aminte, deoarece, această patimă este trecută cu vederea de cei mai mulți dintre noi. Înălțându-se pe sine, trufașul il coboară pe aproapele său, îl privește de sus, îl disprețuiește, socotindu-l ca fiind nimic.[6]

Slava deșartă

În termeni simplificați, slava deșartă înseamnă căutarea slavei omenești, care, evident că este păguboasă, sau mai bine zis – goală, deșartă. Sfântul Ioan Scărarul spune că ,,iubitorul de slavă deșartă este un închinător la idoli. Părând că mărește pe Dumnezeu, voiește să placă oamenilor, și nu lui Dumnezeu”.[7]

O cale de scăpare pentru cel care nu vrea sa cadă pradă slavei deșarte este sa facă în așa fel încât să rămână neștiut de oameni, ajutat fiind de o condiție socială de rând, fără prea multă influență, putere și avere. Slava deșartă nu-l împinge pe om să se mândrească numai cu bunurile materiale pe care le posedă, ci și să se laude, în fata semenilor, sau în sine, cu bunurile duhovnicești, cu nevoința și virtuțile sale: „Dracul mândriei are un îndoit vicleșug, pentru că ori îndeamnă pe călugări să cugete că de la sine vin faptele bune, și nu de la Dumnezeu, Cel ce este dătător al celor bune, și ajutător la săvârșirea lor, ori neplecându-se acestui gând, ori îi face să îi disprețuiască pe frații mai puțin sporiți. Dar nu cunoaște că în acest chip și pe el îl face să se lepede de ajutorul lui Dumnezeu”.[8]

Legat de aceste aspecte, Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă: ,,Fii cu luare aminte la iubirea de sine, maica răutăților, care este iubirea nerațională a trupului. Caci vădit este ca din ea se nasc cele dintâi cugete pătimașe: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte, care își iau prilejul din așa-zisa trebuința neapărată a trupului. Din ele se naște toata ispita patimilor. Deci se cuvine a lua aminte, și a lupta împotriva ei cu multa trezire, caci pierzându-se aceasta, vor pieri împreună și toate gândurile ce apar din ea”[9]. Dacă nu îndepărtam degrabă acest duh al mândriei, al iubirii de sine, vom fi cuprinși de durere, dezamăgire,întristare, și aceasta nu va fi pe moment, ci va ține o veșnicie: „Precum zilele sunt urmate de nopți și verile de către ierni, așa si slava deșartă  și plăcerea sunt urmate de dureri  și întristări, ori în veacul de acum, ori in cel ce va sa fie”.[10]

Cuviosul Efrem Sirul afirmă:„Dacă voieşti să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri când eşti ocărât şi necinstit, şi să te mustri pe tine însuţi că ești mai păcătos decât toţi păcătoşii. Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol, fie că te îndeletniceşti cu cântarea psalmilor, fie că faci multe metanii până la pământ, să zici: „Numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea şi nu cu strădania mea. ”[11]

Într-un extras din culegerea Mărgăritarul duhovnicesc se  afirmă:„Mândria este cădere de la Dumnezeu, născocire a dracilor, care l-a pierdut pe cel care a născocit-o, izgonire a ajutorului dumnezeiesc, izvor al mâniei, uşă a făţărniciei, păzitoare a păcatelor, rădăcină a hulei, îndărătnicire a părerilor proprii. Mândriei îi stă împotrivă frângerea inimii iar mai presus de toate mustrarea de sine. Cea mai mare nebunie este a te mândri cu darurile lui Dumnezeu; unii ca aceştia rămân lipsiţi de ele, ca uni ce sunt nevrednici. Orbiţi de mândrie, unii se socot sfinţi, şi numai în ceasul morţii, nenorociţii îşi dau seama de pierzarea lor. Pe curvari îi îndreaptă oamenii, pe cei vicleni – îngerii, iar pe cei mândrii – doar Dumnezeu.”[12] (Sfântul Ioan Scărarul)

Într-un extras din carte Experienţe ascetice Sfântul Ignatie Briancianinov:,,Teme-te că pentru plăcerea deşartă, amăgitoare, vei moşteni nenorocirea veşnică, făgăduită de Dumnezeu pentru cei ce se satură acum în chip samavolnic, împotriva voii lui Dumnezeu. Slava deşartă şi odraslele ei – plăcerile duhovniceşti mincinoase – urzesc, lucrând în sufletul nepătruns de pocăinţă, o năluca a smereniei. Această nălucă înlocuieşte în suflet smerenia adevărată. Năluca adevărului, punând stăpânire pe casa sufletului, Îi închide Adevărului Însuși toate intrările în acesta. Vai, suflete al meu, templu de Dumnezeu zidit al adevărului! Primind în tine năluca adevărului, închinându-ne minciunii în locul Adevărului, tu devii capiște păgânească!În capiște e așezat un idol: părută smerenie. Păruta smerenie este cel mai groaznic fel al mândriei.”[13]

Cântările din Duminica vameșului si a fariseului, pun înaintea credincioșilor aceste cuvinte: „Din gunoi și din patimi, se înalță cel smerit și din înălțimea bunătăților cade rău cel mândru cu inima. Pe cei drepți, vânându-i vicleanul, îi fură  prin mijlocirea slavei deșarte, iar pe cei păcătoși, cu lanțurile deznădăjduirii îi leagă”.[14] Sfântul Apostol Pavel este un exemplu viu, care prin scrisorile sale a luptat împotriva mândriei. Se dă pe sine un exemplu, mărturisindu-și păcatele sale, slăbiciunile, vorbind și scriind despre ele, lăsând astfel mărturie tuturor strălucita modestie a caracterului sau: „Hristos a venit in lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”(I Tim. I,15); „Eu sunt nimic”(II Cor. XII,11).Mântuirea începe cu lupta împotriva acestui păcat, pentru că prin el a venit căderea, atât în lumea văzută cât și cea nevăzută.

Aceasta luptă începe prin marea strădanie de a ne cunoaște pe noi înșine, deoarece mândria provine din faptul ca omul nu se cunoaște pe sine însuși. Mândria ne ascunde de ceea ce suntem noi, de aceea leacul e cunoașterea de sine. Acest păcat este ultimul care ne însoțește la ieșirea din acest trup pământesc, fiind ultima putere a răului ce-l părăsește pe om abia în prag de mormânt.[15]Oricât de mari ar fi meritele noastre, sau talentul, sau alte lucruri ce aparent ne ridică, Scriptura ne îndeamnă: „Așa și voi când veți face toate cele ce vi s-au poruncit, să ziceți: - <Slugi netrebnice suntem pentru că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem>”(Luca XVII,20).

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2008.
2. Antonie cel Mare, Filocalia, traducere Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, vol. I, ediția II, Sibiu, 1947.
3. Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, București, Editura Sophia, 2006.
4. Pr. Mircea Sfichi în Mitropolia Moldovei si Sucevei, Editura EIBMBOR, nr. 3-4,1965.
5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute cugetări creștine / traduse de Cuviosul Paisie  Velicicovschi, Editura Credința Strămoșească, 1998.
6. http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/mandria-68680.html