Cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții

              Cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții

                                                                                              Pr.Rotariu Constantin

Părintele Stăniloae include în numărul modalităţilor de cunoaştere şi cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurări concrete ale vieţii. Dacă cunoaşterea catafatică are un caracter intelectual, iar cea apofatică este o performanţă accesibilă numai celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, toţi credincioşii îl pot cunoaşte pe Dumnezeu în acţiunea lui providenţială, prin care sunt conduşi în diferite împrejurări din viaţă, uneori hărăzindu-le bunuri, alteori privându-i în mod pedagogic de ele[1]. Şi în primul caz, şi în cel de al doilea este stimulată responsabilitatea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Dumnezeu ne oferă bunuri şi ne învită să ne unim cu El şi cu semenii în întărire sau ne mustră că n-am făcut aceasta şi ne îndeamnă să ne căim şi să facem în viitor ceea ce n-am făcut în trecut[2].

Vorbind despre experirea lui Dumnezeu în lucrurile create de El, părintele Dumitru Stăniloae face o asociere care ne uşurează înţelegerea: „Am putea compara lumea cu o cameră plină cu tot felul de lucruri, iar slava dumnezeiască cu lumina soarelui. Cu cât e mai întunecată camera, cu atât se văd mai puţine lucruri în ea. Şi cu cât năpădeşte pe geamuri mai multă lumină, cu atât lucrurile din ea  se văd mai clare şi frumoase".[3]

Deosebit, sufletul omului, care se situează într-un vis-a-vis existenţial faţă de Dumnezeu şi intră cu El într-un dialog patetic, în încercarea de a înţelege şi de a suporta suferinţa. În aceste situaţii, Dumnezeu nu mai este o realitate bănuită sau posibilă, ci una prezentă, chiar în situaţia celor care se declară necredincioşi[4]. Dialogul acesta este exprimat într-o manieră impresionantă în special în Psalmi şi în Cartea lui Iov. "Doamne, Dumnezeul meu, am strigat către Tine şi m-ai vindecat. Doamne, ai scos din iad sufletul meu ..." (Ps. XXIX, 2-3). "Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte ... El dă înştiinţări oamenilor ... ca să-i întoarcă de la cele rele şi să-i ferească de mândrie, păzindu-le sufletul de prăpastie şi de calea mormântului. De aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un tremur neîntrerupt... El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi îi îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa" (Iov, XXXIII, 14-26).

Prin pilda lui Iov, Dumnezeu arată că iubirea  faţă de El  şi de semeni trebuie să treacă prin proba de foc a suferinţei. Astfel Iov, care vrea să înţeleagă  pentru ce i-a trimis Dumnezeu suferinţa, Acesta îi arată minunile Sale din natură tocmai pentru  ca să accepte misterul actelor Lui, mai presus de orice înţelegere. Iar psalmistul cunoscând prezenţa lui Dumnezeu mai presus  de întelegere din atâtea împrejurări personale ale vieţii sale, Îl laudă în acelaşi timp din măreţia actelor Lui din natură.

În cartea Psalmilor Vechiului Testament se vorbeşte în mod special de această cunoaştere a lui Dumnezeu. Responsabilitatea,  frica şi cutremurul fac sufletul mai sensibil pentru prezenţa lui Dumnezeu  Care vrea ceva deosebit cu mine. Dumnezeu nu este cunoscut printr-o stare de indiferenţă a noastră. O astfel de stare nu mă ajută la desăvârşire. De aceea El ne dă acestea (responsabilitatea, frica şi cutremurul) prin care Se face transparent, din interesul Lui faţă de noi. El este mai ales în acest scop „mysterium tremendum”.[5]

"În fiecare sărac şi asuprit şi bolnav ne întâmpină Hristos, cerându-ne, prin coborâre, ajutorul nostru. În mâna întinsă a  celui sărac e măna lui Hristos, în vocea lui stinsă, auzim vocea stinsă a lui Hristos; suferinţa lui, din pricina lipsei şi a umilinţei în care-l ţinem, e suferinţa lui Hristos pe cruce, pe care noi o prelungim. În toate, Dumnezeu Se coboară la noi şi ni Se face cunoscut. În explicarea  viziunii profeţiei lui Isaia despre Serafimii care-şi acopereau feţele cu aripi (Is.6 ,3), Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Când proorocul zice că nu puteau privi pe Dumnezeu nici coborât, nu zice altceva decât că nu pot avea cunoştinţa Lui clară şi exactă şi cuprinzătoare şi nu pot privi direct spre fiinţa Lui curată şi întreagă nici  chiar în coborârea Lui ”. Sf.Ioan Gură de Aur socoteşte că îngerii fac  aceasta pentru că nu suportă  strălucirea ce izvorăşte din tronul dumnezeiesc. „Deşi sunt mai aproape de Dumnezeu ca noi, nici ei nu pot privi pe Dumnezeu, ci dimpotrivă, apropierea le face şi mai dificilă privirea la El”.[6] "E un paradox pe care  l-a exprimat şi Sf.Grigorie de Nyssa, când a spus că din ce se cunoaşte Dumnezeu mai bine, din aceea se cunoaşte mai mult că e necuprins. „După cum orbul nu vede precum cel cu vedere razele de neapropiat ale soarelui, tot astfel nici noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus. Pe cât de mare este deosebirea între un orb şi un om cu vedere, tot pe atât de mare este deosebirea dintre noi şi ele".[7] "

Raportarea omului la Dumnezeu în împrejurări diferite din viaţa sa este exprimată de Sfântul loan Gură de Aur astfel: "Iar când zic rugăciunea, ... cu sufletul îndurerat, cu cugetul concentrat, aceasta se ridică la cer şi aduce vindecarea. Căci sufletul omenesc, câtă vreme se bucură de multă libertate, se revarsă şi se împrăştie. Dar când vreo împrejurare îl strâmtorează..., trimite rugăciunile cele curate şi fervente spre înălţime. Şi ca să afli că mai ales cele făcute în necaz sunt ascultate, ascultă ce spune proorocul: «în necazul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit». Să ne încălzim deci conştiinţa, să ne îndurerăm sufletul cu amintirea păcatelor..., nu ca să-l aducem la disperare, ci ca să-1 pregătim să fie ascultat, ca să-l facem să fie treaz, să vegheze şi să atingă înseşi cerurile. Căci nimic nu alungă atât de mult nepăsarea şi moleşeala ca durerea şi necazul, care adună cugetul din toate părţile şi-l întoarce spre Dumnezeu"[8].

Există o corespondenţă firească între suferinţele pe care le suportăm şi propriile noastre păcate, care nu sunt altceva decât expresii ale îndepărtării noastre de Dumnezeu şi de semeni. Pentru acest motiv, Sfântul Simeon Metafrastul spune că "acestea ţi s-au întâmplat din dreapta judecată şi poruncă a Iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru că te-ai arătat nerecunoscător faţă de El. Căci cele ce le-ai dat binefăcătorului tău, acelea le-ai şi luat. Şi cu ce măsură ai măsurat, cu aceea ţi se va măsura şi dreaptă este judecata lui Dumnezeu care s-a făcut cu tine, suflet nerecunoscător şi nemulţumitor, care ai uitat de binefacerile lui Dumnezeu"[9].

Atitudinea faţă de noi a lui Dumnezeu ca persoană se arată uneori şi în refuzul Lui de a răspunde, atunci când evidenţa prezenţei şi lucrării Sale prin natură şi prin conştiinţa omului este slăbită; "Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina trufaşei împilări a celor răi. Zadarnică le este truda; Dumnezeu nu aude şi Cel Atotputernic nu ia aminte. Cu atât mai puţin, când tu zici că nu ştii de unde să-L iei, că tu eşti cu El în judecată şi că-L tot aştepţi să vină" (Iov, XXXV, 12-14).

Pe Dumnezeu îI cunoaştem şi prin solicitările semenilor noştri. În apelurile acestora, noi trebuie să sesizăm chemarea Mântuitorului Hristos: "Atunci drepţii îi vor răspunde zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau când Ti-am dat să bei?... Iar împăratul, răspunzând, le va zice: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei XXV, 37-40). De fapt, în mâna întinsă a săracului trebuie să vedem chiar mâna lui Hristos, iar în faţa chinuită de suferinţă a acestuia, faţa lui Hristos, care Se identifică astfel cu persoana umană aflată în suferinţă[10].

Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii este o cunoaştere existenţială, în care experiem caracterul Lui personal şi marea Sa iubire faţă de noi, în calitate de Creator, Proniator şi Mântuitor. Pentru acest motiv, elementele catafatice se îmbină în mod armonios cu cele apofatice.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfanta Scriptură, tipărită sub indrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2008.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur,Cuvântări împotriva anomeilor, traducere din lb.greacă veche şi note de Pr.Prof.Dumitru Fecioru, Ed.Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007.
3. Iustin Popovici, Abisurile gândirii şi simţirii umane, trad. de Gabriel Mândrilă, Editura Sofia şi Metafraze, Bucureşti, 2013.
4. Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I., Bucuresti, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.
5. Idem, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1992.
6. Sterea, Pr.dr. Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.