Predică la Duminica XXXI după Rusalii

                                    Predică la Duminica XXXI după Rusalii

                                       - Vindecarea orbului din Ierihon -

                          În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

                                                                                                                     Pr.Rotariu Constantin

Introducere:

Cuvântul lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet.Întâmplări ca aceea pe care o istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi deveniseră aproape obişnuite în vremea propovăduirii pământeşti a lui Iisus. Sfinţii Părinţi dau acestei întâmplări un înţeles de taină. Ei văd în orbul ce şi-a atras luare-aminte şi mila Dumnezeu - Omului prin rugăminţile şi plângerea sa stăruitoare, chipul păcătosului ce se roagă neobosit şi cu plângere, care primeşte prin mijlocirea acestei rugăciuni iertarea păcatelor şi înnoirea sufletului de către harul lui Dumnezeu.[1]

A nu avea ochi, a nu avea vedere, e desigur una din cele mai mari nenorociri care poate lovi un om. Să nu vezi soarele, să nu ştii ce înseamnă lumina, să nu ştii ce înseamnă culoarea, să nu vezi culoarea unei nopţi de vară, este, fără îndoială, o mare nenorocire.[2]

Iubiţi credincioşi!

        Cuprins:

Să cercetăm cu luare- aminte în ce fel primeşte păcătosul, prin mijlocirea rugăciunii, mila lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, ne vesteşte Evanghelia, a ieşit din cetatea Ierihonului. În urma lui mergeau ucenicii cu mulţime de popor. În drum şedea un orb, cerând de la trecători milostenie. Auzind gălăgia provocată de mulţime, a întrebat ce se întâmplă, care este pricina pentru care s-a strâns o asemenea mulţime. I s-a răspuns că trece Iisus pe acolo. Auzind aceasta, orbul a început să strige cu glas mare: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”.Cei ce mergeau înaintea Domnului îi porunceau orbului să tacă, dar el striga şi mai tare: „Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Mântuitorul a auzit strigarea lui şi a poruncit să-l ducă pe orb la El. Ajungând orbul înaintea Mântuitorului şi-a dat jos haina de deasupra, iar Domnul l-a întrebat: „Ce vrei de la Mine?”. Orbul n-a răspuns altceva decât „Doamne! Vreau să îmi dai vederea.” Iisus văzând credinţa mărturistă de orb i-a zis: „Vezi, credinţa ta te-a mântuit.” În acel moment orbul şi-a căpătat vederea şi a mers în urma lui Iisus, slăvind pe Dumnezeu (Luca 18, 35- 43; Marcu 10, 46- 52). Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă.  El credea cu toată inima că negreşit Mântuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii.[3] Duhovniceşte vorbind, trebuie să-i credem orbi pe toţi păcătoşii, căci orbi şi sunt.

Ierihonul se află într-o vale străbătută de către râul Iordan. Celelalte cetăţi ale lui Israel se găseau îndeobşte în loc muntos. Aşezarea joasă a Ierihonului închipuie starea noastră de cădere. Orbul cel de taină a ieşit din Ierihon, a încetat a săvârşi păcate vădite cu trupul său; s-a aşezat în calea pe care trec Mântuitorul şi mântuirea, a început să ceară milostenie de la trecători. Trecătorii sunt vasele vii ale Sfântului Duh, pe care Dumnezeu le-a trimis în lume ca să călăuzească lumea la mântuire. Trecătorii sunt poveţele păstorilor Bisericii şi nevoitorilor bunei credinţe, ce pribegesc vremelnic pe pământ ca şi toţi ceilalţi oameni; ei îl călăuzesc pe păcătos în vremea de început a întoarcerii lui, ei îi hrănesc sufletul flămând cu cunoştinţele pe care le dă credinţa cea din auzire (Romani 10, 17). Însoţitorii şi împreună lucrătorii lui Hristos îi vestesc orbului că se apropie de el Mântuitorul, fiindcă orbul, în întunecarea sa, nu poate nicidecum să îşi închipuie că Dumnezeu este aproape de el. Orbul nu poate avea o înţelegere mulţumitoare cu privire la Dumnezeu, fiindcă aşa ceva nu stă în firea cugetării trupeşti; nevoinţa rugăciunii orbului încă mai este nevoinţă trupească. „Orb”,a zis Cuviosul Marcu Ascetul, „este cel ce strigă şi grăieşte: Fiul lui David, miluieşte-mă! El încă se mai roagă trupeşte, încă n-a dobândit înţelegerea cea duhovnicească.”El şade, singuratic, la porţile Ierihonului.[4]

Este nevoie de credinţă pentru a dobândi statornicie în nevoinţa rugăciunii; este nevoie de statornicie, răbdare şi îndelungă- răbdare. La început este nevoie de nevoinţă trupească puternică: este nevoie de metanii, care istovesc trupul şi smeresc sufletul; este nevoie de stări prelungite în picioare şi de privegheri de toată noaptea, este nevoie de rugăciune cu gura şi cu voce tare, de rugăciune unită cu plângere şi cu tânguire atunci când ne aflăm în singurătate; este nevoie de rugăciune multă şi de plânsul cel mut al inimii atunci când ne aflăm în societatea omenească. Condiţia de căpătenie a sporirii în rugăciune este aceasta: rugăciunea să se săvârşească întotdeauna cu cea mai mare evlavie şi luare - aminte. Pentru aceasta este nevoie nu doar de părăsirea vieţii păcătoase, ci şi de „depărtarea de cetate”, care închipuie cu precădere lepădarea tuturor grijilor în vremea rugăciunii.[5]

Fiind vorba de credinţă, este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pământ. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii (Iacob 2,19). Este credinţă lucrătoare care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credinţă îndoielnică, pentru care a zis Mântuitorul lui Petru: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică (Matei 23, 13- 29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descântece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciunea lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strâmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19- 20; 4, 1- 2; 6, 14; 6, 21). Este credinţă păgână care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos, Mântuitorul lumii (II Timotei 3,8).[6]

Dreptmăritori creştini!

  Încheiere:

În zilele noastre ca şi în alte vremi, câţi orbi şi săraci nu sunt în diferite locuri, care cerşesc pe drumuri şi cât de fericit şi bun următor al Mântuitorului este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci şi necăjiţi, se opreşte din calea sa şi întreabă, zicând: Ce voiţi să facem? Şi înţelegând  cele de nevoie ale lor, îi ajută în lipsuri şi la toate cele de nevoie ale lor? Noi oamenii nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi şi săraci, dar din cele ce avem putem să- i ajutăm cu cele de nevoie, aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne  aducem aminte că Dumnezeu iubeşte pe săraci ca şi pe bogaţi (Iov 34, 28; Psalmi 11, 5). Să-şi aducă aminte cei bogaţi că cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17) şi va fi binecuvântat de Dumnezeu cu răsplată veşnică (II Corinteni 9, 9). Cine dispreţuieşte  pe sărac şi- l trece cu vederea, acela dispreţuieşte pe Hristos (Matei 25, 41- 45). Să nu uităm că strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu (Iacob 5, 4). Iar Mântuitorul ne învaţă: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).[7]

Fiecare vede ceea ce caută. De Îl căutăm pe Dumnezeu, Îl vedem. Fiecare vede cu ochii pe care îi are, prin fereastra pe care şi-o alege ca să vadă împrejurul lui.[8] Fericitul Ieronim ne îndeamnă pe fiecare dintre noi prin cuvintele: „Să priveşti totdeauna înainte, gândindu-te pururea nu la răul pe care îl fac alţii, ci la binele pe care eşti dator să-l faci tu însuţi” (Epistola către Rustic).[9]

În concluzie, orbul din Evanghelie avea două virtuţi: credinţa tare în Dumnezeu şi rugăciunea lui stăruitoare. Aceste  două virtuţi l-au vindecat şi l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobândim şi noi, dacă vrem să ne mântuim şi să facă Domnul milă cu noi. Şi să nu uităm că credinţa sporeşte în sufletele noastre prin milostenie şi citirea cărţilor sfinte. Amin!

Bibliografie

• Biblia sau Sfanta Scriptură, tipărită sub indrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2008.
• Briancianinov, Sf. Ignatie, Predici la Octoih, trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005.
• Plămădeală, Mitropolitul Ardealului Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi, Ediţia a II- a, Ed. Pronostic SRL, Bucureşti, 1996.
• Ilie, Arhimandrit Cleopa, Predici la Duminicile de peste an, Ediţia a III-a, Ed.Mănăstirea Sihăstria, 2007.