Constantin cel Mare,primul împărat creștin.

                         Constantin cel Mare, primul împărat creștin.

                                                                                       Pr.Rotariu Constantin

Flavius Valerius Constantinus Magnus (306 – 337), Constantin cel Mare a fost şi este cel mai discutat împărat pe care l-a avut omenirea. Şi aceasta datorită faptului că a jucat un rol deosebit în istoria omenirii, fiind un mare om de stat. De la el, împăraţii devin monarhi cu adevărat. Pană la el istoria ne arată că cei deveniţi aşa-zişi împăraţi erau de fapt dictatori militari. Cel puţin „aşa s-a intamplat cu cei care au condus imperiul roman: întai ei au fost ori generali, ori senatori şi pe urmă au devenit impăraţi”[1]. Însă Constantin cel Mare după ce a fost chemat de tatăl său, Constantin Chlor, la domnie, n-a făcut altceva decât să-şi caştige rolul de cel mai de seamă om al timpului. A dat dovadă de tărie de caracter şi când a fost nevoie, de cruzime, a mers până la a pedepsi şi pe cei apropiaţi ai săi dacă au greşit. De aceea „împăraţii sau regii lumii nu se mai socoteau urmaşii lui Cezar Augustus sau ai altuia, ci urmaşii lui. Aceasta datorită faptului că toţi conducătorii de până la el împărţeau puterea cu Senatul, iar ei erau ca nişte principi şi când nu îndeplineau ordinele Senatului, în special în lupte, automat îşi pierdeau postul de dictator”[2].

Împăratul Constantin cel Mare s-a născut în anul 274 în localitatea Naissus (Nis), ca fiu al conducătorului militar roman Constantin Chlor şi al Flaviei Iulia Helena,o sclavă frumoasă, eliberată, creştină de răsărit. A mai avut 3 fraţi vitregi şi o soră, Constantina.Ca orice copil a primit educaţie de la mama sa, continuându-o la curtea lui Diocleţian, în Răsărit. Ca şi tatăl său, a îmbrăţişat cariera militară. Deşi a mai avut fraţi vitregi, totuşi tatăl său, cand s-a îmbolnăvit, în anul 306, l-a chemat pe el să-i ia locul. Aşa l-a rânduit Dumnezeu, Rânduitorul întregii zidiri, pe Constantin – odrasla unui tatǎ atât de minunat- întâi stǎtǎtor şi cârmuitor al întregii lumi,astfel ca nici un om sǎ nu se poatǎ mândri cǎ lui i-ar datora el dobandirea acestei întâietǎţi; lucru care-l deosebeşte de cazul celorlalţi împǎraţi, care n-au ajuns la o asemenea demnitate decât urmare unei alegeri fǎcute de alţii”[3].Nu după mult timp Constantin Chlor moare în Britania iar soldaţii îl  proclamă August. Iată dovada concludentă că şi „tatăl lui, care se recăsătorise cu sora lui Maximian Hercules, l-a lăsat pe el urmaş ştiindu-l deosebit şi nimeni altul n-ar fi fost de talia lui. Constantin Chlor, în timpul când era Cezar şi persecuţiile în Orient erau dure, nu a aplicat aceleaşi legi lăsând pe creştini mai mult liberi şi ca să nu intre în conflict cu ceilalţi conducători, a dăramat câteva biserici”[4]. Iată că din familie, Constantin cel Mare a rămas cu respect faţă de creştini, deşi era păgan, practicand cultul soarelui; a observat că toate persecuţiile dure contra creştinilor n-au avut efectul scontat, cei care i-au persecutat au sfârşit tragic. A înţeles faptul că nimeni nu poate desfiinţa creştinismul prin forţă; din contră, Biserica trebuie luată aliat şi aşa va putea domina şi conduce lumea. Întotdeauana a gândit ce trebuie să facă, a ajuns acolo unde trebuia să fie bine ca şi cei pe care i-a condus să se bucure de aceleaşi avantaje. Constantin cel Mare, aşa cum spune şi troparul, este întocmi ca Apostolii şi indirect a continuat răspândirea creştinismului favorizând misiunea, a invitat toţi episcopii la Sinodul I Ecumenic ca să ajute la apărarea imperiului împreună cu el, ca în felul acesta Biserica să se poată dezvolta. A convocat dar şi a întreţinut pe toţi episcopii participanţi la primul Sinod Ecumenic. A fost vas ales al lui Hristos deoarece Dumnezeu i-a dat ceea ce este mai important, înţelepciunea. Şi aceasta se poate constata prin faptul că şi-a dat seama de inoportunitatea persecuţiilor împotriva creştinilor. Întotdeauna a calculat mai întâi şi pe urmă a luat atitudine. Cand a fost chemat de tatăl său din Galia şi izbucnind confictul între el şi Maxenţiu pentru putere, a fost conştient că adversarul său are o oaste mai numeroasă decât el şi totuşi n-a dat înapoi gândind ce trebuie să facă. De data aceasta însă a primit pe cer un semn deosebit - Sfânta Cruce, arma împotriva duşmanilor, nebiruită biruinţă. Nici unui alt împărat nu i s-a arătat pe cer acest semn deosebit în care să-i mai şi spună în acest semn vei învinge. Eusebiu de Cezareea istoriseşte că împăratul Constantin cel Mare a jurat, că i s-a arătat semnul Sfintei Cruci pe cer. În schimb Lactanţiu ne spune că „împăratul ar fi visat semnul Sfintei Cruci pe cer şi pe urmă l-ar fi pus pe steaguri, pe hainele soldaţilor şi chiar pe cai. Este foarte importantă această istorisire a celor doi istorici, dar lăsându-o la o parte, trebuie să avem în vedere faptul că Dumnezeu i-a deschis mintea să vadă şi să inţeleagă semnul Sfintei Cruci pe cer”[5]. Iată dovada că a fost vas ales şi numai lui ca împărat pentru prima dată i s-a descoperit că Sfanta Cruce este de nebiruit. Pentru aceasta a asigurat mamei sale, mai târziu, tot ce este necesar ca să găsească Crucea Mântuitorului, fiind fascinat de Acesta, de mesajul lui. Tocmai acest mesaj transmis Apostolilor de Hristos care aducea pentru om mântuirea prin normele morale, la făcut să înţeleagă şi mai bine creştinismul şi să-l imbrăţişeze. A fost profund mişcat, de această nouă învăţătură şi de caracterul creştinilor în faţa persecuţiilor care niciodată nu au dat înapoi. Putem spune fără tăgadă că şi această gândire arată înţelepciunea dată lui de Dumnezeu. Nu împăratul a făcut mare creştinismul din contră creştinismul s-a făcut înţeles de împărat prin darul dat de divinitate. Punând semnul Sfintei Cruci peste tot, în timpul războiului cu Maxenţiu, n-a făcut decât să creeze o stare de şoc pentru armata adversă. Mulţi ostaşi creştini din tabăra adversă au fugit în cealaltă tabără, iar pe ceilalţi i-a cuprins panica. Reluând vedenia pe care Eusebiu o istorisește, trebuie să spunem că s-a făcut o paralelă foarte interesantă cu textul din Evanghelia lui Matei 24, 30 „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plange toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă”. Acest moment miraculos al arătării pe cer al semnului Sfintei Cruci nu este un eveniment care marchează epoca constantiniană, istoria bisericească consemnand și alte evenimente de acest gen asupra cărora nu planează suspiciunea că ar fi legende sau articifii literare[6]. Lucrul acesta nu minimizează sub nici o formă această vedenie a lui Constantin, ci arată faptul că teofania își are locul ei bine stabilit în tradiția teofanică a Bisericii. „Amintim doar două astfel de stavrofanii care au avut loc la Ierusalim în aceeași perioadă istorică, în 351 și 362. În 351, precum ne informează Sfântul Chiril al Ierusalimului, s-a arătat pe cer o cruce imensă de la Muntele Măslinilor pană la Golgota. În 362, la ordinul lui Iulian Apostatul, s-a început reconstrucția templului evreiesc din Ierusalim. Lucrul a fost întrerupt de numeroase fenomene miraculoase și inexplicabile. Autorii creștini ne istorisesc că în noaptea următoare pe cer a putut fi văzut de către toți strălucind semnul Crucii. Creștinii, înspăimântați, au crezut că sosise Parusia și Învierea”[7].

Constantin cel Mare se convertește la creștinism   în anul 312, ea coincizand cu momentul în care are loc confruntarea de la Pons Milvius. Prin încreștinarea sa, a avut un rol deosebit de important în încreștinarea Imperiului Roman. Statul roman suportase o criză prelungită datorită predecesorilor lui Constantin, iar rănile nu se vindecaseră încă, chiar dacă Dioclețian începuse o serie de reforme. Constantin și-a dat seama că este nevoie de o schimbare majoră în interiorul statului care era amenințat de popoarele barbare, dar cel mai îngrijorător era faptul că ducea lipsa unei proprii unități. Din partea creștinilor soluția cea mai bună ar fi fost convertirea tuturor păgânilor din Imperiul Roman la creștinism, lucru care ar fi dus la încetarea persecuțiilor, la producerea unei stabilități și unități în cadrul imperiului. Apologeții și scriitorii primelor secole au încercat să ajute la atragerea la creștinism a cât mai multora prin prezentarea în operele lor a frumuseții creștinismului, doctrinei și moralei specifice[8].

Din punctul de vedere creștin, un păgan care se convertea la creștinism devenea un om nou în Hristos după cum însuși Sfantul Apostol Pavel spune: „Să vă dezbrăcați de omul cel vechi al fostului vostru fel de viață, care se strică prin poftele înșelăciunii, să vă înnoiți în Duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea și sfințenia adevărului” ( Efeseni 4, 22-24 ).

Așadar, păgânii care se converteau la creștinism primeau botezul în vederea unei înnoiri din punct de vedere spiritual și a refacerii comuniunii cu Dumnezeu, pe scurt se nășteau din nou. Scriitorii creștini au subliniat permanent stringenta nevoie a unei înnoiri spirituale din partea întregului Imperiu Roman și implicit a locuitoriulor săi prin aderarea la creștinism.

În ceea ce privește sărbătoarea duminicii, anul 321 a avut o importanță crucială,deoarece pe 3 martie Constantin cel Mare a impus respectarea Duminicii ca zi de sărbătoare și de repaos pentru întreg Imperiul Roman,neexcluzându-i nici măcar pe cei ce își desfășurau activitatea în tribunalele romane. Singurii cetățeni care erau scutiți de respectarea acestei legi erau agricultorii care erau forțați de sezon să îndeplinească anumite munci ce nu sufereau amânare.Tot în acest an extrem de important pentru creștinism s-a aprobat și eliberarea sclavilor în această zi măreață de Duminică, iar actele pentru eliberarea lor să fie redactate direct de către Biserică. „Legislația civilă a secolului al IV-lea rămane deci o mărturie irecuzabilă a obligativității oricărui cetățean roman de a respecta și cinsti ziua Domnului”[9].

Deşi a mutat capitala în Răsărit la Bizanț, Constantin cel Mare nu a lăsat Apusul în voia soartei, din contră, şi Apusul a cunoscut efectul, astfel a dăruit teritoriul Lateranului şi a construit o basilică în cinstea Mantuitorului, un baptisteriu şi o reşedinţă episcopală la Roma, iar în Vatican a ridicat Biserica Sfântul Petru. Pe calea ce duce la Ostia a ridicat Biserica Sfântul Pavel şi a mai costruit o Biserică pe mormântul Sf. Laurenţiu, mort martir în timpul lui Valerian (253-260), deoarece era foarte venerat de comunitatea creştină romană. A cedat palatul imperial pentru reşedinţa episcopului Romei şi aceasta chiar în 313. Din 326 împăratul nu a mai fost la Roma. În acest an când a sosit la Roma şi Senatul a dorit să sacrifice jertfe păgâne pentru 20 de ani de domnie, a dat dovadă de un caracter deosebit faţă de religia creştină pentru că s-a revoltat împotriva caracterului păgân al jertfei.Creştinismul pentru el a devenit ca viaţa, şi cum îşi apăra viaţa aşa îşi apăra şi credinţa, a ţinut cu tot dinadinsul să fie alături de Biserică, dar a şi continuat construcţia de locaşuri de cult. Astfel în Ţara Sfantă s-a îngrijit de ridicarea de biserici: Naşterea Domnului din Beetlem, Biserica Învierii de la Sfântul Mormant inaugurate în 335, Biserica de la Stejarul Mamvri.

Se poate vedea limpede dragostea faţă de Biserică şi aceasta încă de la victoria impotriva lui Maxenţiu, ca expresie a înţelepciunii date de Dumnezeu. Chiar şi noua capitală a imperiului, felul cum a trasat-o, conducând procesiunea, iar când i s-a spus că a depăşit toate limitele, împăratul a răspuns că va merge până când călauza nevăzută se va opri, este expresia înţelepciunii. Putem spune că a fost luminat de Sfantul Duh în toată munca sa, atât de împărat cât şi de apărător al creştinismului.Putem spune că în persoana Sfântului Constantin, chipul lui Dumnezeu S-a realizat prin har, prin tot ce a lucrat şi a înfăptuit până la asemănarea cu El. Sfântul Constatin a întruchipat deci omul voit de Dumnezeu, omul care face ce este bun şi de folos şi care nu se lasă stăpânit de patimi şi lucruri dăunătoare. Să-l imităm şi să mergem şi noi pe aceste căi de înfăptuiri sfinte.

Am văzut că Sfântul Constantin a avut chemare de sus, de la Dumnezeu. Trebuie să ştim că şi noi avem chemare: chemarea lui Dumnezeu la noua Sa împărăţie ca să fim fiii Lui iubiţi, răscumpăraţi cu sângele Fiului Lui, Unul Născut şi o chemare în lume, ca în această lume, prin credinţa şi faptele noastre să fim „lumina lui Hristos” care să lumineze.Să ne îndeplinim această chemare de buni creştini şi de harnici cetăţeni ai patriei noastre, lucrând cu hărnicie oriunde, pentru slava lui Dumnezeu şi fericirea noastră. În toată activitatea noastră să fim pătrunşi şi să lucrăm cu blândeţe, credinţă, spirit paşnic şi dăruitor, omenie, cinste[10]. Acestea să formeze icoana şi profilul nostru spiritual şi moral.

Şi acum să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne îndrepte paşii să vedem fericita zi când şi ceilalţi fii rătăciţi de la sânul Bisericii Ortodoxe se vor întoarce la adevăr, în staulul mântuirii, având „un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5). Iar Sfântului Constantin cel Mare  să-i zicem din adâncul inimii noastre: „Bucură-te Constantine, cela ce lui Pavel ai râvnit şi Crucea lui Hristos ai ridicat, arătând-o lumii’’. Amin.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfanta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2008.
2.  Băbuş, Pr. dr. Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.
3. Carns, Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1989.
4. Cârciuleanu, Pr.Ion, Predici da duminicile de peste an,la praznicile împărătești și la sărbătorile sfinților mari, Editura Bit,Iași,2000.
5. Dură, Pr. Asist. Nicolae, Dispoziții și norme canonice privind cinstirea Duminicii, în„Ortodoxia”, anul 1981, nr. 2.
6. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a II-a, Viaţa lui Constantin cel Mare, trad. de Radu Alexandrescu col. PSB 14, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.
7.  Hertling, Ludwing Istoria Bisericii, trad. de Pr. Prof. Emil Dima, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998.
8. Pîrvuloiu, Policarp, Convertirea lui Constantin cel Mare. Pons Milvius 312.Pronie și istorie, în volumul „Cruce și Misiune, Sfinții Impărați Constantin și Elena promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii”, vol. I, Ed.Basilica, București, 2013.
9. Rămureanu, Pr. Prof. I., Istoria Bisericească Universală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975.
10. Remete, Pr. Prof. George, Contribuţii la studiul bisericeşti universale, vol. I, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2001.
11. Țepelea, Pr. Lect. Dr. Marius, Rolul lui Constantin cel Mare în încreștinarea Imperiului Roman, în revista „Orizonturi Teologice”, anul V, nr. 2, Oradea, 2004.