Virtutea nădejdii sau încrederea în Dumnezeu

                          Virtutea nădejdii  sau încrederea în Dumnezeu  

                                                                                               Pr.Rotariu Constantin

Nădejdea ca virtute teologică, este puterea care susține pe om în întreaga lui activitate: ,,Toate lucrurile cele văzute, săvârșite în această lume, se fac cu speranța împărtășirii de rezultatul ostenelilor.Dacă cineva nu se bucură din plin de rezultatul ostenelilor sale, munca nu-i este de nici un folos. Agricultorul seamana cu speranța obținerii roadelor (I Cor. 9,19), iar cel ce-și ia soție face acest lucru cu speranța că va avea moștenitor. La fel se întâmplă și cu cel ce caută Împarația cerurilor, o face cu speranta de a i se lumina ochii inimii: “se leapadă de lucrurile lumești  și  stăruind în rugăciuni și cereri, așteaptă ca Domnul să vină, să i se arate și să-l curețe de pacatul care locuieste în el.”[1]

Nădejdea creștină izvorăște din credința în tot ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Gal. 5,5). Credința ne asigură că Dumnezeu este nețărmurit de credincios, este puternic, este bun; și avem nădejde ca, prin harul Său și prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătațile făgăduite. A doua dintre cele trei virtuți, nădejdea, își trage obârșia din credință, așa cum copacul odrăslește din rădacină. Credința adeverește bunătățile făgăduite și putința de a le avea ; nădejdea însă ne face să le dorim și să le asteptăm. Credem deci că ,,Cel care a poruncit să nu mințim, cu mult mai mult El nu va minți”[2], de aceea și zice Sfântul Apostol Pavel : ,,Să ținem mărturisirea nădejdii nesmintită ; pentru că credincios este Cel ce a făgăduit“.(Evr. 10.23).

Nădejdea și grija coexistă în sufletul omului și acest lucru nu este înțeles de către sufletul omului. Cel puțin se știe că nădejdea religioasă, cea a fericirii din viața viitoare, e cu atât mai prezentă în suflet cu cât grija este mai absentă, dar aceasta se poate întâmpla și invers, adică cu cât grija este mai mare cu atât nădejdea scade în valoare. Nădejdea și grija se presupune că ar  avea o singură rădacină în ființa omului deoarece au același obiectiv: preocuparea de viitor.

Când această rădacină produce fructul nădejdii, fructul grijii nu mai crește, dar când fructul grijii este mai crescut decât cel al nădejdii se crează și se formează un fruct diform și neplăcut numit deznădejde.[3] De la grijă nu este decât un pas și ajungi la frică, iar, frica nu face altceva decât să te arunce în brațele deznădejdii. Iar ca să scapi de această frică nu trebuie să ai nimic altceva decât dragoste[4]. Frica este acel sentiment care te duce la o mare suferință cu cât îi acorzi mai multă importanță. Ea îți crează frământări interioare care vor da naștere unor suferințe cu atât mai mari cu cât teama este mai mare.Însă se știe că nu suferim totdeauna fără folos pentru ca în urma unei suferințe se anunță o mai mare bucurie așa cum după o furtună îngrozitoare parcă soarele apare mai stralucitor. În teologie, suferința este  considerată doar ca și o încercare făcută de Dumnezeu asupra credinței, nădejdii și dragostei noastre, pregătind astfel inima noastră

pentru ceea ce are încă să ne ofere[5]. Necazul apărut în viețile noastre la o prima privire este de

nedepășit, imposibil de rezolvat și greu de îndurat, dar se știe că oricine care s-a lovit de un necaz la un moment dat l-a facut mult mai puternic, nu neaparat că l-a călit în a depăși și alte obstacole viitoare,ci îl face mai puternic pentru că leagă mai strans pe om de Dumnezeu.

O suferință, un necaz, o nenorocire n-ar trebui să ne ducă la mari deznădejdi ci dimpotrivă ar trebui să dezvolte o nădejde cât mai puternică și de nestrămutat. Pesimismul, neîncrederea, lipsa de credință, nerăbdarea dacă nu sunt înfrânte și stăpânite nu vor face altceva decât să te ducă la deznădejde, însă dacă privești necazul ca pe o bucurie nu vei ajunge să regreți acest lucru pentru că nădejdea,speranța, răbdarea și gândul bun au dus tot timpul pe om în legatură mai puternica și mai profundă cu Dumnezeu[6]. Un exemplu biblic foarte bun în acest caz este dreptul Iov, care la început avea de toate pentru a duce un trai de care alții nu aveau parte, dar s-a întâmplat că Dumnezeu a vrut să-i pună la încercare credința și i-a luat toate darurile pe care cândva i le-a oferit. În această relatare se observă cum Iov nu renunță să creadă în Dumnezeu dar mai ales acesta nu deznădăjduiește că va ramâne în această stare pe tot parcursul vieții sale. Iov avea încredere în el și mai ales avea foarte mare încredere în Cel ce i-a oferit și luat  toate pe care le-a avut, el știa că deși suferă în acele momente va veni și timpul când va fi iar în starea de dinainte. De admirat este faptul că Iov nu a deznădajduit, a privit acele suferințe pe care le-a îndurat ca pe niște daruri, care au sporit dragostea lui în Dumnezeu. Văzând că Iov este  nestrămutat în credință, nădăjduind continuu și iubindu-L fară încetare i-a dat rasplata dublă. La  fel vor primi toți cei care vor acționa ca dreptul Iov, vor avea tot ce le trebuiește atât în viața de pe pământ cât și în cea pe care ne-a promis-o Mântuitorul Hristos.

Se știe că cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în fața oamenilor, răbdător și liniștit în strâmtorări și în necazuri, și mai cu seamă în fața morții. Nădejdea creștină îndeamnă cu putere spre fapte bune și spre virtuți. ,Nădejdea noastră este tot atât de neîndoielnică,zice Fericitul Augustin, ca și o întâmplare petrecută în trecut.” Ea a întărit pe Sfinții Mucenici în luptele cu prigonitorii lor păgâni, pentru că ,,nădejdea ușurează necazurile din aceasta lume”[7].

Păcătuiește împortiva nădejdii cel ce:

• se încrede numai în el însuși sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu;
• se deznădajduiește de ajutorul lui Dumnezeu;
• nădăjduiește cu prea multă cutezanță în mila lui Dumnezeu;
• ispitește pe Dumnezeu.

Cel care se încrede în sine sau în alte făpturi și nu se va încrede în Dumnezeu nu are nădejde creștină ci nădejdea lui este doar o simplă nădejde pământească.Cel care deznădăjduiește pierzându-și încrederea în bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu poartă cu el păcatul care-l duce departe de mântuire. Dumnezeu este mult milostiv, dar este și drept, așa că cel care crede numai în bunătatea Lui și nu și în dreptatea Lui comite o greșeală. Cel care se aruncă în primejdie, nădăjduind că Dumnezeu o să-l scoată nevătămat ajutându-l, nu face altceva decât să ispitească pe Dumnezeu. Acestui tip de om nu-i pasă de voia lui Dumnezeu, se aruncă în primejdie  numai pentru semeția de a înfrunta primejdia; acest om nu poate beneficia de  ajutorul lui Dumnezeu pentru că nu nădăjduiește întru El.[8]

Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea și împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iac 5,13 și Iuda 20). Rugăciunea stăruitoare este ,,securea deznădejdii’’(Sfantul Ioan Scararul) și este solia nădejdii, trimisă să mijlocească la Dumnezeu fericirea veșnică – ținta cea mai de pe urmă a nădejdii. Și, după cum plata credinței fară fapte bune este moartea (Iac. 2,26), așa și nădejdea fără rugăciune este amorțită. ,,Încă și prin cuminecarea cu înfricosatele și prea  curatele Taine, adică Trupul și Sângele lui Hristos, prin care Domnul nostru rămâne în noi, nădejdea noastră se face puternică. Pentru că El spune: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.[9],,Dumnezeu, dacă vede că ai mult zel în căutarea Lui și că îți pui  nădejdea neîncetat în El, numaidecât te învață și-ți dă rugăciunea cea adevarată, care este în El, iar, El se face totul pentru tine.”[10]

Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu – care, după învățătura Bisericii noastre, este izvorul binelui și al sfințeniei - credinciosul pășește din virtute în virtute, străduindu-se să se arate folositor atât pentru sine, cât și pentru comunitatea din care face parte. Prin nădejde, creștinul se întărește luptând împotriva grijilor lumesti, pământești.

Bibliografie

• Biblia sau Sfanta Scriptură, tipărită sub indrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2008.

• Credința ortodoxă, Carte tipărită cu binecuvantarea Înaltpreasfintitului  Daniel,Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,Iași, 1996.
• Macintyre, Alasdair, Tratat de morală după virtute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.
• Paul, Ghe. Adrian, Viața, personalitatea  și învățătura ascetico-mistică a Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Mega Presa Universitară Clujeana, Cluj-Napoca, 2005.
• Staniloae, Dumitru, Ascetica și mistica ortodoxă,  vol I,Ascetica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993.
• Noua Mucenita Maria din Gatcina,Cum să biruim deprimarea, 153 de sfaturi practice din Învățăturile Sfinților Părinți,carte tiparită cu binecuvântarea Preasfințitului  Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului, Editura Sophia,Bucuresti, 2003.